Chimişti celebri (4) –Lazăr Edeleanu


    Lazăr Edeleanu nascut la 1 septembrie 1862, Bucureşti – decedat la 7 aprilie 1941, a fost un chimist român, autor al procesului de rafinare selectivă a fracţiunilor de petrol pe baza solubilităţii specifice a diverselor clase de hidrocarburi în dioxid de sulf lichid. Principalele direcţii de cercetare au fost în domeniile derivaţilor acidului fenilmetacrilic si fenilizobutiric, acizilor nesaturaţi din seria aromatică, acţiunii clorurii de sulf asupra anilinei, acţiunii cloratului asupra oxiacizilor, sintetizării fenilizopropilaminei (benzendrinei), chimiei rafinării şi chimizării petrolului.

    Biografie
          ~  S-a născut la Bucureşti, în familia numeroasă a muncitorului strungar Şaie Edeleanu, mai târziu familia mutându-se la Focşani. Micul Lazăr, dovedind reale aptitudini pentru însuşirea cunoştinţelor ştiinţifice, este trimis la vârsta de 12 ani la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Învaţă la Liceul „Sf. Sava”, întreţinându-se din meditaţii şi trăind în condiţii precare, găzduit într-un subsol. Munceşte din greu, timp de un an, după susţinerea bacalaureatului (1882) şi agoniseşte astfel bani pentru a se înscrie la Universitate. 
         ~  După absolvirea liceului pleacă la Berlin unde studiază chimia. Printre profesorii pe care i-a avut la renumita universitate germană s-au numărat: A.W. Hofmann, C.F. Rammelsberg şi H.L. Helmholtz. În anul 1887 obţine titlul de doctor în chimie cu teza „Asupra unor derivaţi ai acizilor fenilmetacrilici şi fenilizobutirici”, în cadrul căreia descoperă fenilizopropilamina, cunoscută în medicină sub numele de „benzedrină”, cu o importantă acţiune stimulatoare asupra sistemului nervos. Pleacă pentru o perioadă la Londra şi lucrează, ca şef de lucrări, la Royal Artilery College. În această perioadă face, împreună cu Ch.F. Cross şi E.J. Bevan, cercetări în vederea obţinerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă. De asemenea, lucrează împreuna cu R. Meldola pentru obţinerea unor coloranţi pe bază de oxazină.

         ~  Întors în ţară, şi a câştigat aprecierea chimistului Constantin I. Istrati, care l-a reţinut ca asistent şi apoi ca şef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti. În 1897 este numit director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906 şeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic (înfiinţat în acel an) şi în acelaşi timp director al rafinăriei Vega. În anul următor, 1907, face parte din comitetul de organizare al Congresului Petrolului de la Bucureşti şi publică împreună cu Ion Tănăsescu importanta sa monografie „Studiul petrolului român – Proprietăţi fizice şi tehnice”.